Inima și Litera 3 – Fiind albastră

În fiece zi avem şansa de a îmbrăca o nouă haină, haina de OM. Uneori o purtăm pentru că ni se potriveşte, alteori pentru că nu ne putem ține singuri de cald. Şi aşa, cu haina noastră țesută din gânduri, emoții, acțiuni sau reacțiuni o luăm la pas călători printre clipe, cu speranța nemuritoare de a ne afla răspunsurile stării de a fi albastru.

Zilele ni-s colorate, unele în nuanțe vesele, optimiste, pline de speranță și bucurie, altele senine și limpezi precum oceanul din ochii unui copil, altele sunt gri, de un gri simțitor care impune luminii să-și facă loc prin găurile unde suferința este la ea acasă. Gărurile acestea sunt locurile unde cuvintele s-au înfipt fără blândețe, uneori dând năvală, alteori cu direcție, deseori inconștient scoase pe gură de alții sau de vocea noastră interioară. De câte ori nu ne-am trezit în mijlocul unor dialoguri ce fac parte din povești ce se scriu doar în mintea noastră? Poate că aici se naște energia care ne creează realitatea. Poate că din acest motiv ne simțim blocați, neputincioși, incompleți sau albaștri.

Dialogurile acestea conțin credințele noastre de care suntem cel mai puțin conștienți, de aceea ne este greu să înțelegem cum au ajuns să ne invadeze mintea. Sunt aspectele noastre peste care, încă, nu suntem stăpâni și care ne stăpânesc în orice moment în care cuvintele venite de la ceilalți cutreieră în creier pe calea atât de bătătorită a supraviețuirii, spre zona reactivă a acestuia. Până la urmă fiecare zi este despre supraviețuire, fie că ne este foame, sete, somn sau frig de singurătate sau prea fierbinte, un fierbinte social sau profesional. Toate eforturile noastre se îndreaptă spre a reuși să trecem cu bine și peste această zi. Așa ajungem acasă istoviți, lipsiți de vlagă, de răbdare și/sau de blândețe, cu rinichii sătui să susțină cu energie celelalte organe ce plâng în noi, căci povestea lor nu o auzim. Și apoi, neavând educația necesară despre cine suntem cu adevărat și frumusețe felului în care suntem construiți și ne putem repara, aruncăm cu vorbe, gesturi, emoții în noi sau în ceilalți, luându-le astfel puterea, înghițindu-le lacom energia pentru a o spori pe a noastră, iar dacă suntem singuri, neavând din cine să ne hrănim energetic, ne lăsăm mâncați de propriile emoții, căzând pradă albastrului sau mai rău emoțiilor psihologice; ne cedăm puterea de a fi. Acesta este momentul în care este de folos să cerem ajutor, unui prieten de nădejde, mare atenție – unul în care puteți avea încredere să îi dezvăluiți vulnerabilitățile voastre, care nu va flutura cu ele în fața celorlalți strigându-le că aveți și o altă față (Toți avem!), altfel riscați ca rănile să vi se adâncească și pentru un singur ”prieten” să nu mai deschideți ușa prieteniei pentru altcineva, unui psiholog, cuiva apropiat din familie, unui duhovnic, unui om cu experiență de viață, înzestrat cu înțelepciune sau cu intenții bune de a vă lumina rana, ca voi să o vindecați.

Când rănile se vindecă, nu înseamnă că vom trăi o fericire continuă. Și viața emoțională este ciclică, este o sinusoidă, care urcă și coboară în concordanță cu starea vremii pentru unii, cu drumurile atât de cunoscute pe care gândurile noastre au tendința să le străbată, cu acele conexiuni emoționale pe care le facem mult mai ușor cu experiențele trecute, decât cu frumusețea conexiunii de a sta în prezent. Dar, dar acum, conștienți fiind, trăirile noastre devin albastre și mai ușor de dus, căci în ele sunt fisuri prin care pătrunde o gură de oxigen proaspăt alături de o rază de lumină.

Şi oricât de albastră mă simt, îmi aşez două – trei flori in păr ca legământ – legământul meu cu mine că nu am să uit să iubesc frumosul din om.