Versuri
Adunante-n buchete de toamna tarzie,
Frunzele tremura la o pala de vant.
Ca un gand desenat pe un nor din hartie
Ce asteapta sa fie transpus in cuvant.
Si te uiti cu mirare cum pe ele stau scrise
Povesti in nuante roscate-aramii,
Despre ceruri, pamanturi si –ale fiintelor vise,
Ce vor sa ne spuna ca suntem chiar vii.
De-ti deschizi a ta minte si te lasi chiar surpinsa,
Ai putea sa zaresti un ocean infinit,
Revarsat peste viata noastra intinsa
Din trecutul celest pana spre infinit.
Jucause se-aseaza la picioare tale,
Invitandu-te agale, cate una pe rand,
Sa alergi printre ele, fosnaitoare,
Intr-o muzica scrisa sub pantoful calcand.
Diferite ca forma, mai mici sau mai mari,
In covorul teluric pe note dispar.
In balansul suav spre paradis
Fiecare frunza devine un vis.
Te opresti pentr-o clipa sub atingerea sfanta,
Ce o simti dintr-odata pe intregul tau trup,
Cu fiece dans frunzele incanta
Pe orcine se lasa emotionat de apus.
Diferite ca forma, mai mici sau mai mari,
In covorul teluric pe note dispar.
In balansul suav spre paradis
Fiecare frunza devine un cantec nescris.
Iar in dansul suav ce-l pornesc spre Pamant,
Regasim frumusetea unei curgeri
Te imbie suav cu a lor frumusete
Transpusa acum in culori de apus,
Un amurg de toamna peste
Dupa ce
Te trezesti printre frunze intr-un dans leganat,
Bucuros ca de griji o zi ai uitat.
Dansul este de-a ‘ntregul pentru ele si noi
O veriga aprinsa sub o ploaie de culori
Mi-am pictat lumea în culori știute de mine,
cu pensule groase conturând sentimentul.
Am întins pe canvasuri surâs și suspine,
în nuanțe diverse modelându-mi prezentul.
Am lăsat să se nască din scânteie de noapte universul albastru și planetele sale.
Iar în zori, i-am pus norii mai albi sau mai moale,
căutându-mi odihna prin văzduh călătoare.
În culori infinite și emoții întregi îmi pictez dimineața și nopțile reci,
Le transpun în nunațe și zâmbete vii, contemplându-mi iubirea, te-aștept să revii.
Am întins pe paletă frumusețea măiastră a iubirii de-acasă, de el și de noi.
Amestecând în emoții, am pictat pe fereastră curcubeul naturii și sărutul sub ploi.
Cu pensula mică am colorat într-o apă steluțe de mare și nisip auriu.
Desenând valul pe o pânză uscată, am adus umezeala în deșertul pustiu.
Mângaiată de-o rază mi-am zâmbit în oglindă, și surâsul gingaș l-am surprins într-o carte.
În cuvinte menite să rămână ca pildă, mi-am pictat nemurirea pe o pagină aparte.
Iar răbdarea mi-am pus-o în puncte mărunte, ce aveau să renască într-o mandală.
Contemplând-o aievea pe vârfuri de munte, mi-am atins profunzimea ascultând o vioară.
Și cu fiece clipă mai pictez și acum, trăirea născută la răscruce de drum,
Jucăușă culoare-mi devine cuvânt, tabloul vieții mi-l transform alegând.
Apleacă-ți urechea spre inima ta!
Ascultă cum toamna se-așează în ea!
Și pasul ascultă-l! Sub talpa-ți măruntă
se aude o voce, natura iar cântă!
Și simte cum vântul tot bate mai rece
și timpul îți pare că repede trece,
când ziua-i mai scurtă și soarele nu-i,
îi simți adierea și-auzi al său vui.
Țesută-i pădurea în straie arămii.
Și codrul se-ntreabă dacă mai vii.
Nicicând nostalgia n-a fost mai mare
și gândul profund căzut în visare.
Când ploaia măruntă pământul abundă,
privesc spre fereastră cu lacrima ștearsă.
Simțindu-i căderea din nori fumurii,
mă-ntreb dacă-i noapte sau încă e zi?
Așa este toamna – joc de magie!
Privirea-n culori ruginii iți îmbie.
Mirosul cu poame bogate-ți îmbată!
Te face să tremuri dimineața îndată!
Și cald și mai rece, și soare și nor,
și cântec și tunet și vis călător,
Tu, Toamnă, mă faci felurit să trăiesc!
Natură divină, cât te iubesc!
Du-mă fericire-n sus,
Pune-mi aripi, zborul să îmi înalț!
Să privesc de pe un nor cerul la apus,
Îmbătată de atâtea culori, de păreri să mă descalț.
Să păşesc mai apoi ca un înger albastru peste câmpul cu flori,
Sărutând cu talpa-mi fiece fir de iarbă,
Mersul să îmi fie legănat şi uşor,
Precum vântul de vară, fără de grabă.
Du-mă fericire drept,
Pe drumul plin de iubire,
Orice-i strâmb cu lumină să-ndrept,
Orice-i greu să devină o vagă amintire.
Du-mă fericire lin,
Da-mi răgaz să mă bucur de viață,
De copilul jucăuş şi senin,
Ce trăieşte în mine cu atâta speranță.
N-aș sti să spun de ce la ceas de noapte dintr-un canvas cu flori
un înger s-a născut, o fi un călător?
N-aș ști să spun cum se așterne culoarea uneori,
Nici pensula cum cade, mai repede, agale…, pe o pânză plină de fior.
N-aș ști ce lume colorată există în lăuntrul meu,
De viața aceasta sfântă n-ar fi ales ca eu
Să fiu pocalul ei.
Toate drepturile rezervate, conform Legii nr. 18/1996 privind drepturile de autor.
M-am găsit în pauza dintre două gânduri
și sub emoția penelului ce atinge cu gingășie hârtia.